Mânuia cu foc corzile viorii, încânta publicul şi ridica toată sala în picioare. Îşi vedea fiecare spectator cu zâmbetul pe buze şi sufletul i se umplea şi lui de fericire. Traversa hotarele şi bucura inimile tuturor, alături de orchestra sa. Nicicând nu ar fi bănuit că viaţa i s–ar putea schimba. Clipele îi erau unice când dirija fiecare spectacol al “Junilor Sibiului” şi al grupului “Cetei Junilor”, al Casei Armate. Treptat, însă, viaţa avea să îi fure lumina ochilor şi destinul îi pregătea un trai în întuneric. În 2007, Sinel Drăgulin, cel care ani şi ani a dus tradiţiile ardeleneşti prin diferite ţări cu “Cindrelul – Junii Sibiului”, a rămas nevăzător. De atunci, viaţa i–a fost alta. Fără să mai poată urca pe scenă, a devenit spectator. Şi sufletul i se rupe când se gândeşte că totul ar fi putut fi altfel. Un altfel mai bun şi încununat de reuşite muzicale.
Ore bune de spectacol folcloric anunţau ziarele acum mai bine de şapte ani. O adevărată incursiune în tradiţia din Ardeal, sub bagheta lui Sinel-Ioan Drăgulin. Astăzi, ştirile nu mai vuiesc numele lui. Uitat sau – poate – izolat, nu îl mai regăsim nicăieri în rândurile scrise ale jurnaliştilor sau ale oamenilor care au dedicat articole despre viaţa şi activitatea lui.
Muzica, o iubire de la şase ani
Timid, pe canapea, îl întâlnesc şi eu pe cel ce a ridicat publicul spectator în picioare, pe vremuri. La sediul Asociaţiei “Vedem Împreună”, undeva, în cartierul Ştrand, îşi freacă uşor ochii când intru. Nu îmi zăreşte chipul, dar îmi răspunde iute la salut. “Bună ziua!”, aud cu glas stins. Mă aşez în faţa lui. Nu poate distinge nimic. Nici coafura, nici vestimentaţia, nici chipul. Doar vocea mi-o aude. Acum, după ce a trăit zeci de ani în ropotele de aplauze ale admiratorilor săi, s-a retras, fără să vrea, într-o lume nu neapărat singuratică sau refugiată, ci în umbră şi în culori negre. “Mai întâi, spuneţi-mi… Sunteţi sibian?”, deschid dialogul. Aştept iute replica lui. Însă abia după câteva secunde de tăcere, vine şi răspunsul. “În Sibiu m-am născut şi am crescut”, mărturiseşte cu un glas tremurând. Are emoţii, dar nu stări asemănătoare celor pe care le trăia în faţa sutelor de spectatori cândva. La cei 43 de ani, regretă că nu a făcut mai multe în viaţă, dar se mulţumeşte cu faptul că a ajutat cât a putut Sibiul şi “Cindrelul – Junii Sibiului”, ducând grupul în ţară şi prin străinătate. Replicile scurte mă îndeamnă să îl întreb cât mai multe. Aşa că aflu că din copilărie nutreşte pasiunea care l-a mulţumit aproape patru decenii. Cu muzica se identifică încă de la şase ani. “Tatăl meu a fost instrumentist la orchestra <>. Şi, eu fiind la şcoala de muzică, de mic mergeam cu el la spectacole şi la turnee, prin toată ţara”, povesteşte Sinel Drăgulin.
Emoţie, plăcere şi frumuseţe
S-a şcolit tot în Sibiu. Treapta întâi, aşa cum era sistemul atunci, a urmat-o la Liceul Energetic, iar pe a doua la Independenţa. După studiile liceale, dorind să îşi hrănească visul, a ajuns la Cluj, la Conservator. A dat examen şi a luat. Însă cu examenul de licenţă a rămas restant. “Am devenit nevăzător”, spune. Nu a mai continuat, căci vederea îi era tot mai slabă. Dacă ar fi să se gândească la prima sa meserie, nu aceea de muzician a fost. Ci de strungar, la fabrica “Independenţa”. Cariera la care visa a început în jurul anului 1990, când s-a reînfiinţat orchestra populară “Cindrelul – Junii Sibiului”. “Am lucrat doi ani, ca instrumentist. Mergeam prin ţară şi în satele din judeţul Sibiu. Apoi m-am angajat la Palatul Copiilor şi în 2006 am mers la un festival la Mamaia, unde am dirijat orchestra. Am lucrat cu Silvia Macrea, mama Silviei Macrea ce este director acum. Apoi, cu Silvia Macrea Junior şi am ajuns dirijor până am rămas nevăzător. Asta mulţi ani. Încă din 2000, până în 2007″, mai spune Sinel Drăgulin. Dirijor a fost şi la “Ceata Junilor”, un ansamblu al Casei Armatei. “A fost frumos. Cu el am susţinut multe turnee în străinătate”, adaugă. A colindat ţări multe şi a urcat pe scenele din Franţa, Germania, Olanda, Danemarca, Finlanda, Polonia, Serbia, Cehia, Slovacia, Turcia şi Grecia. A dirijat ansamblul cu emoţie de fiecare dată, căci numai aşa poate fi un artist adevărat. “Aveam şi emoţii, dar şi mult de lucru. Frumos”, povesteşte Sinel Drăgulin.
“M-am trezit şi nu am mai văzut nimic”
Astăzi, succesele încununate le ţine în minte. Şi în zecile de albume cu fotografii ce sunt mărturisiri ale unei vieţi pe note muzicale. Portativele nu le mai poate distinge, dar vioara încă o mai mânuieşte. Din 2007, destinul l-a izolat în culori închise. Din cauza diabetului, o boală pe care o are încă de la vârsta de 16 ani, vederea i s-a slăbit cu fiecare zi ce trecea. Până când, într-o dimineaţă, s-a trezit fără să mai vadă răsăritul soarelui, chipul celor dragi sau vioara din colţul camerei. “M-am trezit şi nu am mai văzut nimic. S-a schimbat puţin viaţa. Dacă am devenit nevăzător…”, se confesează cu amar. Deocamdată, nu există tratament pentru maladia sa. Întunericul nu îi mai poate fi “furat” de medicii din întreaga lume. “Am încercat multe. Dar mi s-a spus să mai aştept”, conchide. Până acum, a suferit două operaţii, una în Italia şi una în Bucureşti. Degeaba. Nu i-au adus publicul, din nou, în faţă. Speranţele că se va reface, însă, nu au dispărut. “Aştept, cum au zis doctorii, ceva nou”, se consolează, împreunându-şi mâinile. Odată cu anul 2007, când Sibiul a înflorit deve-nind Capitală Culturală Europeană, Sinel Drăgulin nu şi-a mai putut vedea semenii. De atunci, fiecare dimineaţă şi-o întâmpină în întuneric, nu în razele de soare ce îi bat pe obraz. Din 2007, a devenit pensionar.
Asociaţia “Vedem Împreună”, o a doua casă
Viaţa era alta. Din păcate, un trai dur trebuia să accepte. Şi ca să şi-l uşureze, acum un an de zile, a ales să vină la Asociaţia “Vedem Împreună”. Aici, a învăţat să lucreze pe calculator. “Am învăţat calculatorul, să scriu şi cât de cât să umblu pe el”, îmi destăinuie. Acum, ştie să converseze pe Messenger, pe Facebook, să lucreze în Word, să citească mailurile şi să îşi aleagă muzica pe care vrea să o asculte, în winamp sau pe Youtube. Aici, în fiecare marţi şi joi, învaţă câte ceva. Pentru a-i veni în ajutor, Liviu Ittu, preşedinele Asociaţiei “Vedem Împreună”, spune că va căuta un program special pentru fostul dirijor, prin care să compună muzica pentru care a trudit cu atâta plăcere în viaţă. “Pe viiitor vrem să căutăm un program prin care el să compună muzică direct pe calculator. Cu imprimanta pe care am cumpărat-o recent pentru nevăzători, încercăm să listăm şi portative. Prin pipăit, să le citească. Să îşi fixeze mai întâi notele pe calculator, iar apoi să le imprimăm. Va trebui să înveţe să citească prin metoda pipăitului”, completează Liviu Ittu. Poate că planurile sale vor duce şi mai departe, iar Sinel Drăgulin să poată să îşi continue visul şi aşa, scoţând un CD de muzică la vioară.
A fost odată. Şi poate o să mai fie…
În fiecare zi Sinel Drăgulin învaţă ceva nou. Timpul şi-l petrece acasă, alături de sora cu care locuieşte. De altfel, îi place să asculte muzică clasică, interpretată la vioară. Mai rar, este vizitat şi de vechii prieteni din “Cindrelul – Junii Sibiului”, înainte de sărbători primind-o acasă pe artista Nineta Popa.
Lumea sa este conturată în amintiri. Albumele de fotografii le mai răsfoieşte însă numai cu gândul. Are amintiri frumoase din turnee şi fiecare “escapadă” muzicală încă o mai savurează în sine.
Astăzi, numele său îl găsim mai rar. Pagina oficială a “Cindrelului” se deschide pe fondul muzical creat de Ioan-Sinel Drăgulin. De altfel, mărturii ale neuitării sunt şi afişele de pe Internet, care încă îi ţin sus numele şi care, odată, îi anunţau concertele. “Orchestra condusă de Sinel-Drăgulin” era cap de afiş, urmând numele artiştilor ce evoluau şi instrumentele la care ei cântau.
Butonând ceasul, Sinel Drăgulin trebuie să se întoarcă acasă. “Este ora 12 fix”, îl anunţă. De trei ori pe săptămână, merge să facă şi dializă. A înlocuit orele de cântat cu cele din patul de spital. Merge înainte, cu speranţa că va fi bine şi că, poate, cândva, îşi va putea continua activitatea de dinainte de 2007.